Jean Bica ataca! MISIUNEA “CULEGEREA VIEI” ep.1

Ca sa va dovedesc ca mamaia mea ,Victoritza, e o vedeta deja (daca ar intelege ea ce e ala internet, blog si toate celelalte , ce mandra ar fi in sat , ce s-ar mai lauda pe la Tatza Georgeta ), cititi despre culesul la vie cu mamaia Victoria , varianta Maimutzului, un baiat crescut intre betoane care s-a simtit bine si hurducait in zori de zi in caruta trasa de magari si mancand branza cu paine la capatul viei.

"In alergatura mea dupa experiente noi de viata pentru a putea sa spun : « stiu ce inseamna ! » sau « a, da, te inteleg » sau « am facut si eu asta ! » am ajuns si la aceea cand eu, un orasean get beget cu toate calitatile si defectele care se contrag de aici, am fost la cules via. O experienta extrem de ofertanta de care insa imi era ceva teama…sunt totusi un om neobisnuit cu munca fizica. Faptul ca ridic din cand in cand un aparat de tuns, ca manevrez o foarfeca si un pieptane nu imi aduce nici pe jumatate din trairile unui taran cand da cu sapa, ca mai alerg dupa vreun autobuz sau o femeie, nu e la fel ca atunci cand ridici un sac de porumb in pod. Cand eram mai mic, tata, imi spunea sa invat, ca altfel ajung la sapa. Am invatat, dar pana sa termin 12 clase am ajuns deja la sapa…am injurat, m-am plans si apoi cu banii castigati de pe roadele sapate mi-am platit scoala de soferi. Parintii imi spuneau sa incerc sa inteleg oamenii indiferent de nivelul lor intelectual sau social si asta a fost lectie buna pentru ca am amintiri frumoase din intalnirile cu oameni absolut fantastici, desi erau cersetori, tarani, batrani aproape senili sau orfani crescuti de stat…mi-am dat seama de fiecare data ca viata nu inseamna altceva decat sa stii sa ti-o traiesti frumos si optimist, ca nu statutul social sau diplomele te fac om, om te nasti si te definesti singur, dar nu devii cu adevarat OM decat atunci cand o considera altii.

In experienta mea, absolut intamplatoare si instantanee, am inatlnit astfel de OAMENI, undeva intr-un sat lipsit de ceea ce noi astia dintre betoane consideram a trai decent. Fara canalizare, fara gaze, fara apa pe conducta. Insa aveau ceva ce noi am uitat…linistea si placerea de a trai pentru ziua de ieri, de azi si mai ales pentru cea de maine. Ei stiu ca au nevoie de cel de langa ei si ca cel de langa ei are nevoie de ei. Normal, au toate defectele unor oameni cu sange fierbinte : poarta pica, barfesc, se uita cu jind la bunul altuia si poate il invidiaza pentru el…dar eu am fost scutit de astfel de oameni in preajma…poate asta datorita faptului ca majoritatea erau trecuti de 50 de ani, o varsta care le confera intzelepciunea omului trecut prin viata si care a cernut ce e bine de lucrurile rele care ii incetzoshau imaginea asupra vietii si a celor din jur… Pe scurt, m-am simtit printre acesti « batranei » mai bine decat as fi putut-o face printre cei de varsta mea intr-o carciuma in Bucuresti. Si pentru ca tineam neaparat sa spun asta, acum pot intra in povestea mea de la culesul viei. La sat este importanta imaginea celorlalti, asa ca e musai sa fii vrednic si muncitor ca sa nu te vorbeasca satu’, deci si culesul viei e o ocazie cand poti castiga respectul comunitatii sau poti sa il pierzi. Bunicii prietenei mele i-a fost frica ca il va pierde…asa ca de doua saptamani state ca pe piuneze ca nu va mai apuca sa culeaga via, cu cateva zile inainte de week-end-ul trecut a dus munca de convingere cu cei apropiati din sat si din familie ca sa porneasca misiunea « Culegerea viei, ziua Z ». Ziua Z era programata pentru sambata, zi care parea asa de departe chiar daca ea se apropia din ce in ce mai mult…Negocierile erau dure. Fiecare om care accepta sa participe la misiunea de comando in care via era executata si roadele adunate si incarcerate in saci, era un aliat de nadejde care asigura succesul misiunii… Dupa negocieri echipa de comanda era formata din 5 mercenari cu numeroase batalii, toate castigate, Nicu Piticu’ (vecin cu tzata Victoria), Tateuciu, tzatza Victoria (sora lui Tateuciu si proprietara viei), tzatza Iulica (sotia lu’ Tateuciu), Nutza a lu’ Nicu Piticu(sotia lu’ Nicu’ Piticu’), trei soldati cu experienta (fiica, ginerele si o vecina a lu’ tzatza Victoria) , dar care erau inca in cautarea gloriei si cu dorinta de a isi ajunge si chiar depasi profesorii si doi recruti, pifani neexperimentati insa care doreau sa simta miros si gust de must pe limba…doi lupi tineri si doritori de glorie . Adica eu si prietena mea (furnizoarea acestei experiente inedite pentru mine si posesoarea viei cu pricina).

Odata venita ziua Z, a sunat ceasu’ ! La ora 6.00 si toti combatantii s-au sculat, eu nu ! Dupa ce ei erau deja gata, am reusit si eu sa deschid un ochi…cand l-am deschis pe al doilea deja eram in una dintre cele trei care de lupta, trei carute trase de 5 magarusi. Coloana s-a deplasat in liniste si disciplinat spre campul de lupta. In liniste si disciplinat e eufemistic spus pentru ca 9 oameni bucurosi ca merg la munca (nu era si cazul meu care eram sculat cu noaptea in cap, eu abia pe la 10.00 fac ochi cu adevarat) si trei carute trase de magarus erau ca un alai de nunta capabil sa trezeasca tot satu’, doar ca satu’ in mod miraculos colcaia pe ulite de vreo ora (cred ca erau toti somnambuli !). Asa ca ne-am deplasat in pas voios, vorbind unul cu altul de la o caruta la alta, magarii tipand pe limba lor, cainii urmandu-ne si ei veseli latrand din cand in cand de salut pentru alti caini de prin curti sau rastindu-se in limba lor la magarushii candizi care mergeau fara nici un chef… iar eu cu caciula indesata pe capu-mi chel, proaspat ras, luasem pozitia fatului in fundul carutei si mai furam cateva minute de somn…dar ce puteam ?! Oamenii tipau unul la altul, caini latrau, magarii rageau, caruta hurducaia…toata lumea vorbea pe limba ei si pe deasupra vantul batea si imi tot trimitea pe gatul meu fushtii de la porumbul uscat de trebuia dat la magari si ma gadila teribil"

Urmeaza inca doua episoade din calatoria Maimuzului printre vita de vie , daca nu mai aveti rabdare
Cititi continuarea (click aici)

SURSA : Jean Bica. Jurnalul unui oarecare.