Viata e mai frumoasa decat in filme pentru ca iti ofera un final neasteptat

De curand ma amuzam cu o prietena de-a mea de toate idioteniile pe care le-am facut, care ni s-au intamplat, despre genul ala de intalniri pe care le incerci pana il gasesti pe sortitul tau, intalnirile la care te duci si te intrebi, cum naiba scap mai repede de aici si cum il fac pe baiat sa nu ma mai caute vreodata.

Pe atunci inca imi cautam maimutza pereche , ea se dadea probabil prin alti copaci iar eu pe vremea aceea, luam metroul pana in Pipera, aveam un job unde nu aveam voie sa intarzii asa ca plecam la ora fixa , si incepusem sa-mi fac colegi de metrou. Nici nu trebuia sa ma uit la ceas caci daca nenea cu paltonul gri si cu ochelarii cu rama neagra era pe peron, insemna ca sunt in program, daca tipul cu tepi in cap era pe peron inseamna ca la Unirii trebuia sa bag viteza , sa fac bucla printre cei cu mers agale ( vezi descrierea mersurilor la Maimutz) , sa tai pe diagonala scarile , si sa sar in tren, fara sa mai stau pe ganduri ca e prea plin. Cum de cele mai multe ori in balamucul meu de diminteata trebuia sa ma intorc dupa diverse lucruri pe care le uitam sa le iau, telefonul de cele mai multe ori ( asta era cel mai important ca daca isi bip-uia mama copilul plecat de acasa intr-un oras cu atata invalmaseala si nu ii raspundeam , intra la ingrijorare , ca oi fi patit ceva , ori m-a rapit cineva , ori m-a drogat , ori cine stie ce si ma suna pe telefonul general de serviciu…si decat sa strige operationalul de serviciu pe tot platoul plin cu oameni (eram in jur de 200 cred )ca ma cauta mama la telefon…mai bine ma intorceam dupa el si faceam slalom printre oameni la metrou, asa am invatat tot soiul de scurtaturi si scheme cum sa te strecori si sa ajungi primul din coada.
Deci diminetile eram cu parul valvoi in toate partile , cu castile la urechi, muzica la maxim si faceam concurs cu toti ceilalti adormiti care ajunge primul in tren (fara ca ei sa stie , si fara sa-i bruschez sau sa fac din astea ), le faceam in sac in gand cand ieseam invingatoare si saream in trenul de la Unirii catre Pipera.
Si acolo aveam alti colegi de metrou, unul imi atragea tot timpul atentia , nici nu avea cum sa nu, era tot timpul imbracat cu jeansi portocalii, cu tricou portocaliu, cu tenesi portocalii , cu un rucsacel portocaliu, tot timpul, tot timpul era portocaliu, cand il vedeam , imi ziceam, ok e portocala in tren, sunt in program, o sa ajung la timp.
Zilele, saptamanile treceau si portocala asta devenise colegul meu de metrou stabil. Intr-o dimineatza , s-a intamplat sa stam pe scaune alaturate , el isi scoate ziarul, apoi o felictare cu o barza si un copil in cioc, un pix, eu imi ziceam, ca iete si la asta , e si el smucit, nu a avut timp sa scrie acasa felicitarea pentru vreun coleg care asteapta un copil si scrie acum in tren.
Stateam linistita in lumea mea muzicala, nu auzeam nimic si abia daca vedeam ceva , portocaliul se ridica sa coboare si imi arunca in mana felicitarea aia …scria pe ea ca sunt dragutza. In momentul ala , moaaa, mi s-a parut ceva foarte frumos, na , ca in filme , nu e ceva ce ti se intampla toata ziua buna ziua, mi s-a parut dragutz ca nu s-a semnat, nu si-a lasat numarul de telefon, nu imi ceruse numar de telefon, nimic , doar voise sa-mi faca un copliment, atat.
Ziua urmatoare am vrut sa-i multumesc , nu l-am mai gasit in tren de atunci.
Colegele de serviciu asteptau cu sufletul la gura continuarea povestii, ma intrebau in fiecare zi despre el erau dezamagite cand le spuneam ca nu l-am mai vazut.
Apoi eu mi-am schimbat serviciul si implicit traseul, ora de plecare cu tot cu colegii de metrou. Am uitat de el cu totul. Trecuse deja un an de zile pana cand ne-am vazut intamplator pe strada , pe la piata Charles de Gaule, daca as fi stiut eu …cum as fi schimbat traseul, as fi ocolit toate strazile. Ne-am salutat ca doar ne stiam, oarecum, i-am multumit pentru felicitarea de atunci si m-a invitat in oras, nu’s de ce aveam un soi de feeling ca nu ar trebui , era o senzatie ca nu-mi place cu tot cu gestul lui dragutz , dar mi-a venit in cap imaginea tuturor colegelor care asteptau continuarea telenovelei asa ca m-am hotarat sa le ofer una . Si am acceptat ,am facut schimb de numere de telefon si ne-am dat intalnire a doua zi …pana a doua zi , mi-a trimis n’spe mii de mesaje , de genul, mai sunt x ore , y minute si z secunde pana cand ne vom intalni, m-a speriat ca naiba ‘ .
Ne-am intalnit intr-un parc, la miezul zilei, sa fiu asigurata ca pot sa fug oricand am chef.
Mi-a venit sa fug de cand l-am vazut in locul stabilit si la ora stabilita , imbracat ca atunci cand iti dai toata osteneala sa-ti pui cele mai bune lucruri din sifonier , chiar daca nu au nicio legatura cu realitatea si te transformi intr-un pitiponc cu parul gelat , lipit de cap si dat pe spate. Am mancat o inghetata , nu cred ca am stat o jumatate de ora in care am auzit toate replicile idioate de agatat , am bagat toate scuzele posibile si imposibile ca sa pot pleca , am plecat , am inventat tot felul de drumuri pe care trebuie sa le fac astfel incat sa nu se suprapuna cu traseul lui, am primit vreo doua saptamani mesaje , incontinuu. Nu i-am raspuns niciodata. Au trecut vreo doi ani de atunci, a fost cea mai scurta si cea mai nasoala intalnire.
Morala ? viata e mai frumoasa ca in filme pentru ca iti ofera final neasteptat .